30 Decembrie, ziua în care Regele a fost silit să abdice

Chipul lui „30 decembrie”: un soldat plângând – material semnat Alexandru Muraru, 30.12.2011

În fiecare an, în ziua de 30 decembrie, data la care Regele a fost silit să abdice, fac un exerciţiu de imaginaţie şi meditaţie. La orele 12 – ora la care a avut loc, la Palatul Elisabeta, în biroul monarhului, întâlnirea aceea care a schimbat cursul istoriei României –, răsfoiesc, preţ de câteva minute, albumele de fotografii cu regele. Îmi trec prin faţa ochilor potrete cu regele-copil, cu Mihai maturizat vremelnic, în vizite oficiale alături de tatăl său, în parade şi evenimente oficiale, stânjenit vizibil de postura ingrată de a-l însoţi pe Antonescu, apoi – din nou, după 1944 – imagini cu Mihai flancat de cei care puseseră mâna pe destinul României pentru următorii 50 de ani. În acelaşi timp, încerc să văd viaţa acestui om nu ca pe o succesiune de momente tragice, care au marcat istoria naţiunii şi a familiei sale, cât mai curând să intuiesc modelul de speranţă şi altruism care i-a dat forţa să meargă mai departe, indiferent dacă toate circumstanţele erau aproape mereu defavorabile.

rege-parlamentAtunci când românii au momente de rătăcire, iar sentimentul lipsei de speranţă şi al abandonului îi cuprinde, ar trebui să mediteze doar pentru câteva clipe la regele Mihai şi la felul în care acest om a reuşit să treacă peste toate nedreptăţile vieţii, având un sigur ideal, încrustat în conştiinţa sa

Fiecare sfârşit de an este un bilanţ în viaţa fiecăruia şi de aceea personalitatea regelui poate fi o oglindă pentru oricine. Îmi aduc aminte că în facultate, la cursul de filosofie, profesorul ne vorbea despre modul în care unii filosofi percep singurătatea lumii în raport cu universul, o planetă solitară într-un sistem infinit. Şi dădea, în acelaşi timp, exemplul temerarilor spaţiului cosmic, care au avut acest sentiment de teamă, la mii de mile depărtare de Pământ. Cred că foarte bine, atunci când românii au momente de rătăcire, iar sentimentul lipsei de speranţă şi al abandonului îi cuprinde, ar trebui să mediteze doar pentru câteva clipe la regele Mihai şi la felul în care acest om a reuşit să treacă peste toate nedreptăţile vieţii, având un sigur ideal, încrustat în conştiinţa sa. În raport cu viaţa, misiunea şi destinul său, totul pare imediat efemer.

Dacă nu ai cunoaşte istoria tragică a acestui monument de eroism şi speranţă, te-ai putea întreba mereu, cum a putut rezista peste trei sferturi din viaţa sa, în tot felul de ipostaze şi locuri teribile, în care destinul l-a purtat. Există o carte extraordinară – The Queen and I, scrisă de o foarte talentată autoare britanică, Sue Townsend, pe numele său, în care este imaginată viaţa familiei regale britanice în anii `90, după o abolire a monarhiei de către un partid republican. Plină de umor, cartea poate fi pentru britanici (şi cu siguranţă este) şi pentru alte naţiuni foarte captivantă, interesantă, exotică chiar. Numai că, atunci când citeşti această carte – unde familia regală rămâne fără resurse financiare, izolată într-o locuinţă precară, unde membrii dinastiei trebuie să facă faţă unui mediu ostil –, ca român sau est-european, îţi dai seama care e diferenţa dintre lumea civilizată şi noi. Aici aceste lucruri s-au petrecut şi nimeni nu le-a repus pe făgaşul firesc, ci într-un soi de provizorat pe care nu l-am putut anticipa. Cum s-a mai spus, decenii la rând, regele constituţional al României era nevoit să crească găini ca să se întreţină, iar un cizmar înconjurat de infractori şi analfabeţi conducea o ţară. Ironia sorţii face ca un roman de umor în Anglia să fie tocmai senul şi „drumul” istoriei în Europa de Est.

 „Ceea ce eu, familia mea şi ţara au pierdut în anii comunismului nu este măsurabil. Ceea ce a fost furat este incomensurabil: în termeni materiali, morali şi de demnitate naţională..”(Regele Mihai)

„30 decembrie” este de 64 de ani, pentru Mihai I, o zi cum niciun român nu a avut şi nu are parte. Am recitit curând relatările regelui despre această zi şi ele sunt incredibile. Atât de pline de amănunte, atât de vii, atât de palpabile şi credibile, încât îţi dai seama că acest om trăieşte de 64 de ani acest moment cutremurător, cu speranţa unui Mâine. O speranţă care a doborât toate tiparele suferinţei umane. Aşa cum însuşi spunea, „ceea ce eu, familia mea şi ţara au pierdut în anii comunismului nu este măsurabil. Ceea ce a fost furat este incomensurabil: în termeni materiali, morali şi de demnitate naţională..” Tocmai că ceea ce a învins mereu, a fost speranţa sa fabuloasă, că lumea va reveni la matcă şi istoria îşi va relua firul întrerupt odată cu instalarea comunismului în Europa şi în lume.

Unul din cele mai spectaculoase momente, care a răsplătit aşteptarea şi a învins o parte din amarul acestei zile, s-a consumat în 1997. La exact jumătate de veac de la abolirea monarhiei şi abdicarea forţată a Regelui Mihai, suveranul a împărtăşit opiniei publice dorinţa sa, respectiv ca fiica sa cea mare, principesa Margareta să-i succeadă la tron. În cadrul ceremoniei oficiale de acum 14 ani, unde fuseseră invitaţi oameni deţinând înalte demnităţi în statul român, regele declara: „cred că înţelegeţi de ce acum, şi nu în alta zi, am dorit sa va împărtăşesc punctul meu de vedere”. Regele a dat atunci cel mai important semnal pentru continuitatea dinastică a crezului său, punând refacerea completă a legăturii dintre Coroană şi români în mâinile urmaşilor săi. Totul arăta că drumul instituţionalizat în ţară de-abia atunci se relua, sub forma unui angajament în faţa românilor, a familiei sale şi a oficialilor statului român.

Întors acasă, printre români, monarhul a sugerat că datoria familiei regale nu poate fi împlinită definitiv până când românii nu vor aduce, din nou, pe tron, regele îndepărtat de sovietici şi colaboratorii lor, la 30 decembrie

În acelaşi discurs, cu o valoare enormă pentru tragedia naţiunii române, a continentului şi a lumii întregi, raportat la destinul a milioane de oameni şi a statalităţii însăşi, Mihai a subliniat, altfel decât a făcut-o în martie 1948 (la Londra, Washington DC şi New York), că abdicarea este nulă şi neavenită. Întors acasă, printre români, monarhul a sugerat că datoria familiei regale nu poate fi împlinită definitiv până când românii nu vor aduce, din nou, pe tron, regele îndepărtat de sovietici şi colaboratorii lor, la 30 decembrie. De asemenea, Mihai a aratăt atunci, prin desemnarea principesei Margareta, că nimeni nu putea aproxima acest proces de durată căre se prelungea, cu a cincea generaţie regală. Acest testament suprem al regelui a rămas imboldul vieţii sale, raţiunea existenţei în exil şi forţa care i-a sculptat destinul.

La 30 decembrie 1997, când a făcut public testamentul său dinastic, Mihai spunea emoţionat: „Nu vreau să sfârşesc această seară împovărat de tristeţea trecutului. Ziua aceasta nu e tristă. Acum cincizeci de ani, când îndepărtarea mea forţată a fost făcută cu ameninţarea că vor fi ucişi o mie de studenţi şi că va începe un război civil, comunismul apărea ca o forţă a viitorului. A fost şi în vest şi a promis un viitor strălucitor. După cinci decenii, toţi cei care m-au îndepărtat pe mine şi au aruncat pagini nobile la «lada de gunoi a Istoriei» sunt ei înşişi acolo. Este un miracol şi noi datorăm acest miracol copiilor noştri, ai tuturor. Este deci datoria noastră să împlinim ceea ce ei au început.”.

Pe 30 decembrie, Mihai I ar merita omagiat în acestă zi cu onoruri militare de stat, ca erou român al rezistenţei anticomuniste

„30 decembrie” a căpătat în ultimii ani, în cadrul familiei regale a României, adevărate semnificaţii istorice interne, momente în care s-au semnat documente oficiale privind statutul dinastic sau acordarea unor titluri membrilor săi. Acest lucru sugerează că, mai mult ca oricând, Mihai I a dat o nouă interpretare acestei zile. Ea vorbeşte românilor nu atât despre un moment funebru al trecutului naţional, cât despre viitor, speranţă şi încredere că domnia regelui nu va rămâne neîmplinită. Emil Hurezeanu a vorbit acum câţiva ani despre însemnătatea acestui moment şi a apreciat că ziua de 30 decembrie este o „aniversare obligatorie, în libertate a unui atentat tragic împotriva României” şi care s-ar cuveni marcat, în fiecare an, ca un soi de „exorcizare”, într-o acţiune de „demascare” a instalării unei republici ilegitime. Totodată, Hurezeanu spunea că Mihai I ar merita omagiat în acestă zi cu onoruri militare de stat, ca erou român al rezistenţei anticomuniste.

Mărturiile istorice şi ocazionale despre această zi abundă. În două decenii, au apărut documente importante, care au consemnat şi au adăugat noi detalii la varianta pe care Mihai a expus-o în faţa interlocutorilor săi. Acestea întregesc un tablou amplu, cu o colosală componentă de premeditare în logica schimbării formei de guvernământ a României. Spre exemplu, Norman Manea, unul din cei mai prolifici şi mai cunoscuţi scriitori români contemporani, dezvăluie în romanul său autobiografic Întoarcerea Huliganuluiabdicarea regelui nu era un secret pentru membrii şi simpatizanţii din eşaloanele inferioare şi locale ale Partidului Comunist, dând de înţeles că unii ştiau de plan cu ceva timp în urmă. Reacţia lui Manea, a fost probabil cea a majorităţii românilor: „Multe se mai întâmplaseră în cei doi ani (după 1945 – n.n.) (…), dar ziua aceea, 30 decembrie 1947, le depăşea pe toate: Regele abdicase”.

„Acel soldat cu chip înlăcrimat a fost, pentru mine, semnul că populaţia rămânea credincioasă Coroanei.”(Regele Mihai)

Există o imagine care l-a urmărit pe rege întotdeauna şi pe care a evocat-o deseori. Emoţionantă şi vie, ea descrie drama unui popor, a unor generaţii şi a identităţii noastre în faţa unui destin implacabil. La 4 zile după abdicare, la 3 ianuarie 1948, regele părăsea România din gara Sinaia cu o destinaţie necunoscută: „Peronul era gol, cu excepţia a două rânduri de ofiţeri care străjuiau calea pănă la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel că nu ne puteau vedea. Totuşi, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul, timp de câteva secunde. Plângea ca un copil..(…) Acel soldat cu chip înlăcrimat a fost, pentru mine, semnul că populaţia rămânea credincioasă Coroanei. Profund ataşaţi persoanei mele, românii erau totodată înmărmuriţi, neputincioşi în faţa întorsăturii evenimentelor”.

Sensul zilei de 30 decembrie este profund şi nimic în cei 64 de ani n-a putut urni o suferinţă care cuprinde toată identitatea şi demnitatea acestei naţiuni. De asemenea, sensul istoriei şi dimensiunea trecutului rezidă – pentru civilizaţiile occidentale – în continuitate şi în perenitatea tradiţiilor care generează statornicie şi stabilitate. Pentru noi însă, într-o nouă dimensiune în anii care vin, această zi ar putea să semnifice valoarea unui testament, a unei pietre de hotar, de pus la loc. Închiderea cercului, prin readucerea Coroanei la locul cuvenit de istorie, ar fi un răspuns la multe dileme, interogaţii şi situaţii fără ieşire. Uitându-ne în regiune, la Bulgria, Serbia, Ucraiana, Albania, vedem totuşi că noi, spre deosebire de ei, avem această şansă a unei dinastii legitimate profund, care se suprapune identitar peste statul român modern, iar sintagma „a României” capătă un sens deplin. Iar această dinastie este vie, trăieşte, evoluează de la an, vorbind românilor din ce în ce mai deschis despre repunerea istoriei în matca sa firească.

„ Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care îşi plângea Regele. (…) aş vrea să îi spun şi lui, ca şi tuturor românilor, că (…) Domnia mea nu va rămâne neîmplinită”(Regele Mihai)

Aş încheia cu aceeaşi imagine obsedantă a soldatului fidel, transformat peste noapte în apărător al unei republici de circumstanţă. Iată ce spunea Mihai: „Mă gândesc câteodată la acel soldat care plângea, în ziua plecării mele din România, în gara de la Sinaia. Mă întreb cine era el, ce s-a întâmplat cu el. Mi–am pus deseori această întrebare. Căci nu i-am uitat nici chipul, nici lacrimile: ele simbolizau durerea tuturor românilor care mă vedeau plecând în exil. (…) Poate că, în acea privire încărcată de suferinţă, în clipa în care domnia mea era sfârtecată, am găsit eu energia necesară pentru a-mi continua lupta, pentru a atinge un scop pe care astăzi îl simt aproape: acela de a conduce România pe calea modernităţii şi a da românilor un strop din acea fericire al cărei gust l-au pierdut (…) Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care îşi plângea Regele. (…) aş vrea să îi spun şi lui, ca şi tuturor românilor, că (…) Domnia mea nu va rămâne neîmplinită”. sursa http://spunesitu.adevarul.ro/Politic/Dezbateri/Chipul-lui-30-decembrie-un-soldat-plangand-9816

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

  • Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

    Join 12 other followers

Portalul de Stiri "Mehedinti"

Stiri de interes, politica, administratie, intern si extern

Portalul de Stiri "Mehedinti"

Stiri de interes, politica, administratie, intern si extern

The Daily Post

The Art and Craft of Blogging

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d bloggers like this: